Urechea mare ca de plus a câinelui alb ca zapada tremura când gândacul mare si gras i se catara greoi, dar hotarât prin firele blanii pufoase si moi. Tremuratul repetat îi facu sarcina si mai dificila, dar continua sa-si faca cu mare sârguinta drum prin blana deasa si matasoasa de pe urechea câinelui, în ciuda tuturor greutatilor. Îl mai desparteau doar câtiva centimetri de telul sau, firele de par erau mai rare aici, iar drumul parea sa fie liber si interiorul urechii, cald si întunecos, ispi-titor de aproape. În acest moment câinele îsi scutura îndelung si cu fervoare capul pentru a scapa de gâdilatul sâcâitor provocat de picioarele gândacului. Gândacul negru fu propulsat cu putere în aer, atât de surprins de ceea ce i se întâmpla, încât nu mai apuca sa-si deschida aripile si sa-si ia zborul. Impulsul neasteptat azvârli insecta greoaie pe pamântul moale, înca ud de la ultima ploaie, unde ateriza pe spate. Cu capul aplecat într-o parte, câinele îl privi pe hartuitor, urmarind o vreme concentrat încercarile gândacului de a ajunge din nou în picioare. Dar catelandrul îsi pierdu repede interesul pentru creatura târâtoare, casca, se întinse pe spate si privi cu interes în jur prin gradina. Apoi se ridica în picioare, lasa gândacul în plata domnului si facu doi-trei pasi mici pâna la gardul care-i împrejmuia mica incinta. Îsi lipi nasul negru, pe care erau doar câteva pete roz, de gardul ruginit de sârma împletita si paru sa se gândeasca o vreme ce era de facut acum. Marina privea de la fereastra camerei ei, observându-l pe catel de la distanta. Micutul locuia de patru saptamâni în aceasta incinta, în aceeasi incinta în care traise înainte timp de multi, multi ani un alt câine. Fata i se întuneca la acest gând. Acel câine fusese acolo de când se stia Marina, închis, neobservat, neglijat. Marina se gândi cu spaima - asa cum o facuse de atâtea ori - la ziua în care câinele, despre care ea stia ca era de fapt o catea, fusese dus de pe proprietate, sângerând si aparent fara viata. Asa cum se întâmpla de fiecare data când se gândea la cateaua batrâna si la acea zi, cea mai îngrozitoare din viata ei, îi dadeau lacrimile; asa cum se întâmpla de fiecare data, avea sentimentul ca simtea durerile si singuratatea animalului în propria fiinta, în propriul suflet. Suferise ani îndelungati împreuna cu cateaua, în tacere. Nu fusese în stare sa faca nimic pentru ea Nui dadusera nici macar un nume Nimeni nu observase suferinta catelei si nici a fetitei, nici parintii si nici fratii ei. Întro vreme încercase sa se ocupe un pic de catea, sai fie aproape. Simtise atunci foarte limpede bucuria si speranta pe care animalul le nutrea. Însa parintii îi interzisera în cele din urma sa se ocupe de catea. Nu mai avu voie sa se apropie de incinta catelei si pentru a împiedica si contactul vizual, tatal ei fixase de grilaj o prelata care le bloca privelistea asupra câinelui atât ei, cât si fratilor ei si care pe deasupra micsora si mai mult spatiul câinelui si izola animalul de tot. Acest lucru îi provocase multa suferinta si tristete sufletului ei de copil, însa parintii ei nu vedeau acest lucru, poate nu erau în stare sa îl vada Dupa ce câinele fusese luat de niste straini, în stare vadit grava si mai aproape de moarte decât de viata, Marina ramasese tulburata. Nu stia prea bine ce se întâmplase. Pe atunci, cu peste doi ani în urma, avea abia 13 ani si era foarte nesigura de sine pentru vârsta ei, era înca mai degraba o copila speriata si nu îndraznise sa întrebe nimic. Marina iubea toate animalele, iar câinii mai mult decât toate si-si dorea cu ardoare sa aiba un câine al ei. Pentru scurt timp acest vis i se împlinise, bunicii le daruisera copiilor cu câtiva ani în urma un pui de câine de rasa care avu voie chiar sa traiasca cu ei în casa în timp ce cateaua rabda de frig si foame afara în incinta. Dar catelusul se îmbolnavi grav si, deoarece parintii nu erau dispusi sa-i plateasca tratamentul, îl dadura mai departe fara a încerca macar sa-l vindece. Marina îsi aducea aminte de aceasta poveste de multe ori si cu inima grea. Timpul trecu si nu aparu niciun câine nou care sa ia locul batrânei catele. În ciuda dorintei puternice de a avea un câine, Marina se bucurase oarecum ca incinta ramase goala, caci nu voia în niciun caz sa fie nevoita sa vada si sa suporte înca odata privelistea unui câine traind o viata atât de plina de suferinta. În urma cu o luna însa, tatal ei adusese cu el acasa de la locul sau de munca un câine nou. Câtiva câini ai strazii care traiau de ani de zile în incinta sediului firmei aflate în apropiere de satucul lor de bastina nu mai fusesera tolerati acolo si fusesera prinsi si dusi la refugiul municipal pentru animale din orasul învecinat. Printre ei erau si câtiva catei tineri si acesta, pe care îl privea acum Marina, era unul dintre ei. Marinei îi era teama de ce avea sa urmeze. Oare avea sa se repete din nou toata mizeria? Inima îi era grea la gândul ca ar trebui sa asiste neputincioasa la suferintele unui animal neglijat, care trebuie sa-si accepte soarta cu resemnare, fara drepturi, fara oportunitati, lipsit de libertate, neajutorat si aflat la cheremul oamenilor. Dar acest catelus fusese de la bun început diferit. Era activ si plin de o energie debordanta si cerea vocal atentie, si în acelasi timp parea ca lipsa libertatii de miscare si ignoranta oamenilor care îl închisesera nu îi provocau acea neputinta si suferinta profunda, cum se întâmplase cu cateaua. Suveran, sigur pe sine, asa de parca stia ca aceasta stare de limitare era doar una temporara, accepta situatia cu aparenta seninatate. În ultimele saptamâni, Marina observase acest lucru în repetate rânduri cu uimire si simtise si calmul si seninatatea tânarului catel. Era usurata, fiindca o repetare a lucrurilor si implicarea din nou într-o suferinta atât de tragica i-ar fi fost de nesuportat. Totusi stia bine ca conditiile în care traia catelul nu puteau ramâne asa. Nu voia si nu avea sa priveasca înca odata pasiv cum un câine trebuie sa-si duca traiul atât de trist un timp atât de îndelungat cum fusese cazul catelei. Nu, nu voia asta în niciun caz. Micuta Marina din trecut nu putuse sa ajute atunci animalul si nici pe sine, însa acum nu mai era un copil mic si simtea ca nu mai era de departe nici atât de neputincioasa cum crezuse ca este în trecut. Nu stia înca exact ce putea face, nu-si prea putea evalua sau aprecia propriile forte si posibilitati, dar era o razvratire în ea care tocmai îsi facea drum în afara.